sâmbătă, 14 februarie 2009

Pana la luna si... mai departe!

Brusc, simt toata energia de care sunt capabil. Toata forta e canalizata spre mintea si spre mainile mele. Ziduri si probleme cad ca spicele in bataia unui uragan. Cand intru in stari de genul asta nimic nu ma poate opri, sunt si eu o forta a naturii!

Acum as putea sa ma lupt cu un urias, sa escaladez un munte, sa zbor fara sa privesc inapoi!

La majoritatea oamenilor acest sentiment de putere nemarginita le este oferit de catre altcineva, de persoana care ii iubeste si care le ofera astfel din forta lor. La mine nu e cazul, pot sa accesez aceste resurse de unul singur.
Acestea sunt momentele in care stralucim, in care toti cei din jur vad in zambetul nostru cat de puternici suntem. Acum infaptuim cele mai minunate lucruri, acum traim cu adevarat. Unii au pentru prima data curajul sa-si declare dragostea, altii dimpotriva sa o distruga. Nu conteaza cu adevarat ce faci atat timp cat nu-ti pierzi timpul si experimentezi viata la justa ei valoare.

Ma simt ca si cum as fi dormit pana in exact acest moment, ca si cum o panza grea ar fi fost ridicata si pentru prima data pot sta cu spatele drept, mandru si neinfricat!

Brusc, gerul de afara pare mai usor de suportat, ploaia te evita si ea umila parca, iar norii se sparg pentru a-ti oferi lumina de care ai nevoie! Intreaga natura ia nota de starea ta si te primeste cu bratele deschise. Acum nu mai trebuie sa te ascunzi, poti spune ce vrei, cui vrei. Poti ucide si poti crea viata, nimic nu mai pare imposibil!

E tineretea, e nesabuinta ei, e momentul din viata ta care nu va veni niciodata inapoi! Te gandesti care ar fi modul in care sa profiti la maxim de noua ta conditie pentru ca sti ca nu e decat o stare trecatoare si timpul se scurge mult prea repede. Ar fi bine sa gasesti o intrebuintare cat mai rapid altfel risti sa pierzi ceea ce ar putea foarte bine fi fereastra spre succesul tau!

Voi fi caracterizat drept prea mandru, egocentric, prea visator. La naiba! Sunt obisnuit cu toate astea si decid in acest moment ca nu ma intereseaza ce credeti voi. Nu ma puteti dobori cu frica si cu grijile voastre, cu slabiciunea si cu lacrimile care va caracterizeaza! Eu nu pot fi atins si ranit asa usor, sunt o fiinta care are puterea de a striga din toate puterile cand isi doreste ceva, care nu accepta decat succesul, care a uitat cum sa planga!

Tu..., da! Cu tine vorbesc! Stai acolo si citesti chestia asta gandindu-te la cine stie ce si ai impresia ca tu stii mai bine, ca tu ai dreptate! Ha, ha, ha...! Pana cand o sa te minti? Pana cand o sa crezi ca viata ta e mai importanta decat a altora? Lasa prostiile si ridica-te in picioare! Nu glumesc, daca mai e vreo farama de coloana vertebrala in tine RIDICA-TE in clipa asta in picioare! Esti in picioare? Daca da poti fi linistit, asta inseamna ca stii sa asculti si ca undeva in adancul sufletului tau mai exista speranta si pentru tine, ca mai crezi ca poti schimba ceva! Daca inca mai stai jos trebuie sa iesi de pe blogul asta si sa nu-l mai citesti niciodata pentru ca nu faci decat sa iti pierzi timpul si sa iti bati joc de al meu! Pleaca! Nu am nevoie de tine, nu faci decat sa fii la fel de indiferent ca si cei dinaintea ta. Tu nu vei schimba nimic si pe nimeni, nimeni nu are nevoie de tine! Nu mai este vreme de pierdut, nu mai am timp de irosit cu toti prefacutii, cu toti cei care nu isi doresc decat sa fie mai bogati si mai "buni" decat ceilalti! Voi nu sunteti decat saraci si rai si nu vreau sa mai am nici o legatura cu voi!

Pentru voi toti ceilalti care inca va puteti numi oameni, stiu ca sunteti putini dar nu conteaza. Hai sa fim tot ce putem sa fim, hai sa nu mai privim niciodata inapoi. E timpul sa ne dezbracam de hainele slabiciunii si sa fim fortele care suntem cu adevarat! Sa fim cei carora nu li se poate spune nu, cei care pot misca planeta asta prin simpla lor vointa, cei care pot muta muntii!!!

Gata! Am terminat cu asta. Ies afara sa arat lumii cine sunt si ce pot face! Iar tu, cel sau cea care ai ales sa stai jos pe un scaun... FERESTE-TE!!!

Sa privim numai inainte!

De foarte multe ori, dea lungul efemerei noastre existente, privim inapoi. Adica nu facem nimic altceva decat sa ne uitam peste umar la toate acele clipe in care am fost loviti sau am lovit, in care ne-am simtit slabi sau puternici, in care am simtit ceva anume. Nu facem nimic altceva. Irosim astfel pretiosul timp al prezentului, si ne batem joc de clipele ce ne asteapta in viitor pentru ca vom fi total nepregatiti pentru el. Nu! Noi a trebuit sa retraim trecutul, sa-l sarbatorim si sa dovedim ca noi inca ne mai aducem aminte. Cat de patetici suntem? Va las pe voi sa dati un raspuns, poate ca voi credeti ca trecutul are un rol anume.
Cum ar fi oare daca, in loc sa ne folosim energia si imaginatia ca sa resuscitam clipe deja moarte si ingropate ne-am concentra asupra actiunilor noastre viitoare? Mult mai bine daca ma intrebi pe mine!
Hai sa lasam trecutul acolo unde trebuie sa fie, hai sa ne prefacem ca tot ce conteaza e viitorul, hai sa ne construim un viitor mai bun! Pentru ca atunci cand acest viitor se va transforma in trecut sa ne dea toata forta de a privi inainte spre ceea ce se afla in fata noastra!

joi, 12 februarie 2009

Sa lasam karma sa fie karma!

In primul rand vreau sa fiu politicos si sa-i salut pe toti cei care-mi citesc blogul. Am inteles ca nu sunteti putini si ma bucur enorm ca unele dintre subiectele atinse v-au fost pe plac.

Ninge.
E o ninsoare bolnava care pare ca a uitat sa se mai opreasca. Tocmai pe cand ne gandeam ca a venit vremea sa ne aruncam hainele groase prin dulapuri s-a trezit si iarna asta sa ne arate ca macar de un cantec de lebada e in stare. Incerci sa calci pe langa baltile de zapada topita dar nu prea ai cum si simti apa rece patrunzandu-ti pielea. Fulgi mici si agresivi ti se lipesc de par si de fata si cand te gandesti cat mai ai de mers prin supliciul asta iti doresti sa fii oriunde in alta parte numai acolo nu. Brusc, trece pe langa tine o masina si te stropeste din cap pana in picioare, parca mii de ace inghetate trec prin hainele tale! Te opresti si il privesti pana cand dispare, ai vrea sa-l injuri dar nici macar asta nu mai are sens, e departe deja, poate ca nici nu te-a observat. Ajungi in statie unde inca vreo douazeci de persoane in situatii foarte asemanatoare cu a ta asteapta tremurand troleul care nu mai vine. E ora de varf si circulatia a paralizat undeva prin centru, de parca ar mai conta pentru cineva... Suna un telefon si toata lumea isi arunca mainile spre buzunare sau posete, fericitul posesor al aparatului care a sunat raspunde si paraseste neobservat grupul. El are sansa sa se planga cuiva, sa roage persoana iubita sa-l astepte cu o baie fierbinte..., noi restul ne prefacem ca nu ne pasa si scrutam directia din care trebuie sa ne soseasca singurul mijloc de transport decontat de firma. Un troleu batran si obosit ia curba in directia noastra scartaind din toate incheieturile, ti-ar fi frica sa te urci in el daca nu ai fi facut-o pana atunci de cel putin un milion de ori. Vreo zece batrani aparuti de nicaieri ataca usile masinii, te retragi inainte de a te lovi cineva cu o umbrela si ii privesti cum se catara pe scarile inalte, urci si tu fara sa-ti mai cauti un loc. Toate sunt ocupate cu exceptia celor de la geam care fiind ude au fost gasite de catre batranei ca fiind necorespunzatoare. Iti gasesti un loc si te prinzi cu mana de o bara dupa ce esti bineinteles calcat de cel putin trei persoane si imbrancit spre usa. Troleibuzul se pune in miscare gemand si o tacere grea se aseaza ca o panza plumburie peste toti calatorii, nimeni nu vrea sa mai vorbeasca cu nimeni, ne bucuram in liniste de singuratate pana cand, de undeva din spate, se aude scancetul strident al unui bebelus. Te astepti ca toata lumea sa reactioneze mai ales ca sunetul se repeta, dar nu. Nimeni nu pare sa fie curios de puiul de om care e singurul cu suficient curaj sa-si planga soarta in vazul tuturor. In fiecare statie povestea se repeta si ajungi sa crezi ca nimic nu te mai poate surprinde, asta pana cand vezi cum, pe scaunele din fata ta un batranel si consoarta lui se tin de mana fara sa vorbeasca, privind fix inainte. E atata suferinta si pace in acelasi timp in ochii lor incat te induiosezi si privesti in alta parte. Afara masinile asteapta in liniste o bresa in fata, semaforul arata verde dar nimeni nu se misca decat tarziu cand culoarea rosie ne opreste din nou. Trece cel putin o jumatate de ora pana cand ajungi acasa. Acolo pe tine nu te asteapta nimeni, e frig si ai nevoie de tot curajul pentru a te schimba in hainele de casa. Te uiti plin de speranta in frigider dar inchizi usa cu zgomot pentru ca iti amintesti ca nu e nimic acolo pentru tine, nu-i nimic, oricum nu iti era chiar asa de foame... Iti inghiti o lacrima, doua, apoi te asezi la calculator asteptand muzele. Nici acestea nu se grabesc sa-ti zambeasca ca alta data, poate sunt prinse si ele in trafic, cine poate sti? Nestiind ce altceva sa faci incepi sa-ti descrii dupa-masa care nu e cu nimic diferita de cea de ieri si care va fi cu siguranta identica celei de maine.
Nu conteaza..., oare mai conteaza ceva acum?