Ninge.
E o ninsoare bolnava care pare ca a uitat sa se mai opreasca. Tocmai pe cand ne gandeam ca a venit vremea sa ne aruncam hainele groase prin dulapuri s-a trezit si iarna asta sa ne arate ca macar de un cantec de lebada e in stare. Incerci sa calci pe langa baltile de zapada topita dar nu prea ai cum si simti apa rece patrunzandu-ti pielea. Fulgi mici si agresivi ti se lipesc de par si de fata si cand te gandesti cat mai ai de mers prin supliciul asta iti doresti sa fii oriunde in alta parte numai acolo nu. Brusc, trece pe langa tine o masina si te stropeste din cap pana in picioare, parca mii de ace inghetate trec prin hainele tale! Te opresti si il privesti pana cand dispare, ai vrea sa-l injuri dar nici macar asta nu mai are sens, e departe deja, poate ca nici nu te-a observat. Ajungi in statie unde inca vreo douazeci de persoane in situatii foarte asemanatoare cu a ta asteapta tremurand troleul care nu mai vine. E ora de varf si circulatia a paralizat undeva prin centru, de parca ar mai conta pentru cineva... Suna un telefon si toata lumea isi arunca mainile spre buzunare sau posete, fericitul posesor al aparatului care a sunat raspunde si paraseste neobservat grupul. El are sansa sa se planga cuiva, sa roage persoana iubita sa-l astepte cu o baie fierbinte..., noi restul ne prefacem ca nu ne pasa si scrutam directia din care trebuie sa ne soseasca singurul mijloc de transport decontat de firma. Un troleu batran si obosit ia curba in directia noastra scartaind din toate incheieturile, ti-ar fi frica sa te urci in el daca nu ai fi facut-o pana atunci de cel putin un milion de ori. Vreo zece batrani aparuti de nicaieri ataca usile masinii, te retragi inainte de a te lovi cineva cu o umbrela si ii privesti cum se catara pe scarile inalte, urci si tu fara sa-ti mai cauti un loc. Toate sunt ocupate cu exceptia celor de la geam care fiind ude au fost gasite de catre batranei ca fiind necorespunzatoare. Iti gasesti un loc si te prinzi cu mana de o bara dupa ce esti bineinteles calcat de cel putin trei persoane si imbrancit spre usa. Troleibuzul se pune in miscare gemand si o tacere grea se aseaza ca o panza plumburie peste toti calatorii, nimeni nu vrea sa mai vorbeasca cu nimeni, ne bucuram in liniste de singuratate pana cand, de undeva din spate, se aude scancetul strident al unui bebelus. Te astepti ca toata lumea sa reactioneze mai ales ca sunetul se repeta, dar nu. Nimeni nu pare sa fie curios de puiul de om care e singurul cu suficient curaj sa-si planga soarta in vazul tuturor. In fiecare statie povestea se repeta si ajungi sa crezi ca nimic nu te mai poate surprinde, asta pana cand vezi cum, pe scaunele din fata ta un batranel si consoarta lui se tin de mana fara sa vorbeasca, privind fix inainte. E atata suferinta si pace in acelasi timp in ochii lor incat te induiosezi si privesti in alta parte. Afara masinile asteapta in liniste o bresa in fata, semaforul arata verde dar nimeni nu se misca decat tarziu cand culoarea rosie ne opreste din nou. Trece cel putin o jumatate de ora pana cand ajungi acasa. Acolo pe tine nu te asteapta nimeni, e frig si ai nevoie de tot curajul pentru a te schimba in hainele de casa. Te uiti plin de speranta in frigider dar inchizi usa cu zgomot pentru ca iti amintesti ca nu e nimic acolo pentru tine, nu-i nimic, oricum nu iti era chiar asa de foame... Iti inghiti o lacrima, doua, apoi te asezi la calculator asteptand muzele. Nici acestea nu se grabesc sa-ti zambeasca ca alta data, poate sunt prinse si ele in trafic, cine poate sti? Nestiind ce altceva sa faci incepi sa-ti descrii dupa-masa care nu e cu nimic diferita de cea de ieri si care va fi cu siguranta identica celei de maine.
Nu conteaza..., oare mai conteaza ceva acum?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu