Cu soare in priviri, cu dezamagire si cu sfaturi batranesti in buzunar...

Hristos a inviat din morti! Popoarelor minunati-va de puterea lui Dumnezeu. Lua-ti aminte, mielul Tatalui a murit pentru nesimtirea si prostia voastra, deci, nu mai aveti nici un motiv de a va schimba!

Cu ocazia sarbatorii Pascale am calatorit putin la tara. Nicaieri nu poti experimenta mai profund spiritul sarbatorii, bucuria, evlavia oamenilor simpli, sau cel putin asa credeam eu. Dar, sa revin. Dupa ce am mers pe jos cam 7 kilometri pe un drum de care nu vreau sa-mi amintesc oricat de frumos ar fi fost peisajul, am ajuns in sfarsit acasa! Nu mai fusesem din toamna asa ca ma asteptam sa gasesc lucruri schimbate, ma asteptam la surprize. De cativa ani sarbatorile sunt prilej de tristete, ele fiind singurele momente in care cei cativa membri ai familiei mele se reunesc pentru a da tribut celor care nu se mai afla printre noi. Dupa slujba de Inviere, care trebuie sa amintesc, a fost putin cam lunga, am ajuns acasa cu un gust amar. De ce? Pai nimic nu mai era asa cum imi aminteam eu. Biserica proaspat renovata, preot nou nout si oameni care isi butonau telefonul mobil. Imagini pe care la parasisem in marele oras ma urmareau pe plaiurile copilariei mele. Dupa un somn scurt si zbuciumat, imbracarea! Din nou la biserica, unde galbenul strident in care era vopsita ma deranjat chiar mai adanc. Am numarat in curte peste 50 de masini, nici una de fabricatie autohtona. Slujba a fost lunga si oamenii s-au calcat la propriu in picioare pentru iertarea divina. Stiau ei de ce! A urmat masa in familie si traditionalele telefoane si mesaje. La slujba de seara, la care nu-mi amintesc de ce am tinut mortis sa particip, nu a venit nimeni. Asta daca nu pun la socoteala cele doua batrane ce-si fac veacul prin biserica. Dupa o escala la cimitir, am coborat in centrul comunei unde am dat de masinile de dimineata. Imaginati-va un satuc destul de mic si cam uitat de lume unde nimeni nu a binevoit a face cativa pasi pe jos, nu! Toata lumea a profitat de prilejul da a-si etala noile motoare. In barul principal, adica cel cu pretentii, petrecerea era in toi. Si acum o scurta caracterizare a tanarului taran roman: e xenofob, incult, badaran, cunoaste-ti si voi tipul, nu? Asa deci, dupa ce am baut cu noduri o bere prea rece si am fost pe punctul de a rupe falca unui tip din genul prezentat mai sus care incerca sa ma trimita pe mine sa-i aduc o bere, m-am intors acasa cat se poate de multumit ca plecam a doua zi. Cam atat cu partile proaste ale excursiei mele!

M-am bucurat foarte mult cand mi-am intalnit cel mai bun prieten din copilarie. Locuieste in Mures si e sofer. Am vazut si pe chipul lui ridurile vietii dar asta nu ne-a umbrit revederea. Am facut schimb de numere si am depanat amintiri. Am aflat ca mama lui murise anul trecut si ca el a suferit un grav accident de masina in exact ziua in care o ingropase. Era bine acum dar puteam vedea cat de mult se schimbase. Stabilind ca de acum inainte vom tine legatura ne-am despartit. E interesant de vazut prin cate schimbari trece copilul din noi in drumul spre maturitate, suntem aceiasi dar totodata complet diferiti!



Cateva ore mai tarziu respiram zambind aerul plin de praf al Clujului, mai fericit ca niciodata ca eram acolo. Calatoria ramasese undeva in urma, intr-un trecut deja arhivat. Tot ce mai conta erau prezentul si viitorul, asa incerte cum sunt!

CU MINE - DESPRE MUZICA SI VIATA...

Nu credeam ca voi reveni inainte de Paste cu vreo postare dar se pare ca m-am inselat pentru ca vreau din nou sa ma descarc prin intermediul blogului. In primul rand trebuie sa stiti ca sunt furios la aceasta ora dar ca motivele acestei stari vor ramane personale. In al doilea rand urmeaza sa fac ceva total necaracteristic mie, si anume voi incerca sa-mi canalizez energia negativa spre un lucru pozitiv. Ceea ce inseamna ca in randurile ce vor urma o sa incerc sa va surprind cu o stare total diferita de cea pe care o simt. Cine stie, poate ca imi va produce si mie efectul pe care sper sa vi-l produca voua. Buun..., sa-i dam drumul!


Undeva in cursul zilei de ieri am inteles cat de puternica e viata din jurul nostru si, ce era chiar mai important, cat de insignifianti suntem in comparatie cu marele plan al Divinitatii. In fiecare clipa suntem bombardati pur si simplu cu informatii, cu situatii, cu sentimente. Despre cele din urma vreau sa iti vorbesc astazi.


Ascultam pentru prima data "Wild world" a celebrului Mr. Big, si am ramas asa... intr-o stare ciudata. Nu stiu de ce pentru ca piesa nu e chiar atat de adanca insa asa s-a intamplat. In fiecare zi primim in viata noastra persoane noi si, in acelasi timp, lasam altele sa plece pentru a nu se mai intoarce niciodata. E interesant de urmarit cum legaturile dintre oameni se nasc si mor ca niste stele pe un firmament uneori mai mic alteori nemarginit. Suntem in mod evident cei mai privilegiati pe acest pamant, beneficiem de atatea daruri incat ma minunez in fiecare clipa de modul, hai sa-i spunem... inadecvat, in care le folosim. Fiecare relatie carei ii dam nastere, fiecare suflet pe care-l iubim si care ne iubeste contribuie in final la ecuatia sub care vom trage linie in momentul final al vietii noastre. Aceste clipe, pe care le vom vedea fluturand prin fata ochilor inainte de a ne stinge sunt singurul bagaj pe care il putem lua cu noi Dincolo. Ar trebui sa sa ne bucuram mai des, sa privim zambind pasarile si sa urmarim norii. De ce nu vedem cat de minunati sunt ochii celui sau celei care simte ceva pentru noi? De ce nu stim sa imbratisam cu mai multa caldura? De ce nu iubim?

Astazi mi-am pierdut cumpatul, am fost rau si nemilos. Acum, privind in retrospectiva regret ca nu am fost cel mai puternic si am cedat tentatiei de a rani, regret ca nu am fost cel care trebuia sa fiu. Dragostea e cel mai puternic sentiment uman, dar lasa-ma sa-ti spun ceva: ura nu e cu nimic mai prejos. Asemeni iubirii, si ea ne da forta, ne face sa fim altfel decat am vrea si ne impinge spre cele mai necugetate fapte. Sper ca aceasta zi sa moara pentru ca astfel sa moara si monstrul care a crezut ca s-a nascut din mine. EU nu sunt asa, nu pot fi asa! Nu ma lasa sa fiu asa!

Trebuie sa inchei aici pentru ca e tarziu si e timpul sa ma intorc in lumea mea, in lumea raului si a nesigurantei. Acolo unde esti si tu. Ne vom intalni si ne vom zambi, vom fi la fel ca inainte, vom uita pentru cateva momente de pericole si de gandurile intunecate. Vom fi tu si eu intr-o poveste care nu a fost scrisa, intr-un cantec neauzit, intr-o pictura oarba... .Vom gasi oare iubirea? Vom sti sa ne ferim de bestia din noi? Vom intelege oare ce trebuie sa facem? Raspunsul il ai doar tu, doar tu si... eu!

INTEGRITATEA, IA-O DE UNDE NU-I!

Pentru inceput, va doresc tuturor un Paste fericit!

Acum, ca am terminat cu amabilitatile, sa pornim masina de criticat oameni!

Eu am crescut citind, am copilarit printre pagini si am avut sansa de a imi forma astfel caracterul cu care ma "mandresc" in ziua de azi. De ce va spun asta, nu pentru a ma lauda ci pentru ca vreau sa subliniez cateva idei. Cand eram ceva mai mic, adica de-o schioapa, adormeam citind. Puteai gasi oricand in patul meu ceva scris de Karl May, asta pentru ca era scriitorul meu preferat pe atunci. Asa am ajuns eu sa-mi doresc sa fiu asemeni celebrului "Old Shatterhand", caracter ce excela la tot ce inseamna calitate umana. Crescand un pic povestile si-au mai pierdut din farmec si a trebuit sa gasesc alti eroi in care sa cred. Am facut asta atunci si o fac si acum! Astfel, sperand intr-o lume si in niste oameni care nu exista decat prin carti am pasit zambind in aceasta lume. Zambetul a devenit mai palid cu timpul iar apoi a disparut complet pentru ca nu am reusit sa gasesc nici o asemanare intre ceea ce doream eu sa descopar la OAMENI si ceea ce am gasit. Am aflat astfel ce e rautatea, interesul, cruzimea. Am intalnit oameni care, conform expresiei, nu aveau nici un os rau in ei, dar care au devenit la fel de ticalosi ca toti ceilalti. Parca toata lumea asta era alcatuita doar din personaje negative! Cam acesta e momentul in care am hotarat sa fiu si eu in randul oamenilor, adica sa trec in partea intunecata. Am lovit fara motiv, am atacat fara sa fiu provocat, am ucis de placere. SUNT OM! Oare? Integritatea pe care am pomenit-o in titlu nu mai exista decat cu numele, e o himera pe care nici macar nu ne-o mai dorim. E suficient daca o vedem la televizor sau daca auzim despre ea prin presa, asta pentru ca nu mai citeste nimeni!

Nu vreau sa lansez o noua critica acida la adresa umanitatii ( pt. ca am facut-o deja, vezi: Suntem slabi, prosti si rai ), dar vreau sa-i mai spun o data cat de mult m-a dezamagit.

Masina de criticat oameni se opreste acum, nu de alta dar e obosita. Apropo, nu am omorat pe nimeni, cel putin nu inca!

PUTEREA UNUI COPIL, INCA O LACRIMA PENTRU TINE...

Acum vreo doua zile nu ma simteam foarte bine, de fapt ma simteam chiar rau. Nu imi placea nimic, nu imi convenea nimic si nu aveam chef sa fac nimic. Cred ca multi dintre voi aveti asemenea stari din cand in cand. Dar nu despre starile mele doream sa vorbesc acum. Ceea ce a fost pur si simplu minunat a fost sentimentul care m-a scos din acea stare, care m-a facut sa zambesc ca un prost si sa vad viata in toata simplitatea ei. Intr-un moment in care mintea mea era prea obosita de probleme si de griji a fugit! Da!!! Si unde credeti...? In clipa in care a fost cel mai linistita, in copilarie! A fost o traire... magica! Ce pot spune? M-am simtit din nou copilul acela a carui singura grija era cum sa mai fure cateva clipe afara, la joaca, care nu se ferea sa rada si sa zambeasca, sa se bucure de momentele pline de fericire care il inconjurau! M-am vazut la tara, langa bunicii pe care ii iubesc si pe care nu ii mai pot avea niciodata impreuna, intr-o zi plina de soare si de cantec, in cea mai fericita zi din viata mea! M-am vazut alergand liber, jucandu-ma, iubind. Cum definesti un moment pe care l-ai uitat in noianul de alte amintiri, dar care acum straluceste si-ti bucura viata asa amarata cum e? Cum lasi din nou copilul din tine sa se bucure?

CUM!?

Eu stiu ca ne dorim prea mult sa fim oameni mari, ne dorim prea mult lucruri pe care le au altii, uitam prea repede clipe care ne-au facut candva mai mult decat fericiti. Obisnuiam sa ne bucuram cu atat de putin..., reuseam sa gasim fericirea in cele mai simple si mai naturale situatii..., de ce nu mai poate fi din nou asa? Nu! Noi a trebuit sa vrem sa fim MARI, sa ne sofisticam, sa vrem mai mult... cat mai mult! Astfel dupa secunda de fericire vroiam din nou sa plang, de data asta pentru tine... pentru voi toti! Voi care, cu fetele voastre crispate reusiti sa ucideti ultimul copil, care ati uitat ca trebuie sa fiti fericiti pentru ca sunteti, care credeti ca sunteti pentru a fi fericiti. Lacrima aceea a fost pentru voi, pentru ura voastra, pentru ca ati ucis copii din voi!

Ca incheiere as vrea sa va mai spun un singur lucru: AMINTITI-VA! Stiu cat de grea si de incorecta e viata, cat de insurmontabile ar putea parea incercarile ei, dar nu lasati toate astea sa va schimbe, sa va transforme in ceva ce nu sunteti. Astfel, mesajul meu de azi e: fiti din nou copii! Zambiti si bucurati-va cu inocenta unui copil pentru ca ea nu e pierduta, e acolo in voi adormita si tot ce vrea e sa fie din nou trezita cu blandetea cu care va trezea mama intr-o duminica dimineata pentru a merge la biserica!

Pana la luna si... mai departe!

Brusc, simt toata energia de care sunt capabil. Toata forta e canalizata spre mintea si spre mainile mele. Ziduri si probleme cad ca spicele in bataia unui uragan. Cand intru in stari de genul asta nimic nu ma poate opri, sunt si eu o forta a naturii!

Acum as putea sa ma lupt cu un urias, sa escaladez un munte, sa zbor fara sa privesc inapoi!

La majoritatea oamenilor acest sentiment de putere nemarginita le este oferit de catre altcineva, de persoana care ii iubeste si care le ofera astfel din forta lor. La mine nu e cazul, pot sa accesez aceste resurse de unul singur.

Acestea sunt momentele in care stralucim, in care toti cei din jur vad in zambetul nostru cat de puternici suntem. Acum infaptuim cele mai minunate lucruri, acum traim cu adevarat. Unii au pentru prima data curajul sa-si declare dragostea, altii dimpotriva sa o distruga. Nu conteaza cu adevarat ce faci atat timp cat nu-ti pierzi timpul si experimentezi viata la justa ei valoare.

Ma simt ca si cum as fi dormit pana in exact acest moment, ca si cum o panza grea ar fi fost ridicata si pentru prima data pot sta cu spatele drept, mandru si neinfricat!

Brusc, gerul de afara pare mai usor de suportat, ploaia te evita si ea umila parca, iar norii se sparg pentru a-ti oferi lumina de care ai nevoie! Intreaga natura ia nota de starea ta si te primeste cu bratele deschise. Acum nu mai trebuie sa te ascunzi, poti spune ce vrei, cui vrei. Poti ucide si poti crea viata, nimic nu mai pare imposibil!

E tineretea, e nesabuinta ei, e momentul din viata ta care nu va veni niciodata inapoi! Te gandesti care ar fi modul in care sa profiti la maxim de noua ta conditie pentru ca sti ca nu e decat o stare trecatoare si timpul se scurge mult prea repede. Ar fi bine sa gasesti o intrebuintare cat mai rapid altfel risti sa pierzi ceea ce ar putea foarte bine fi fereastra spre succesul tau!

Voi fi caracterizat drept prea mandru, egocentric, prea visator. La naiba! Sunt obisnuit cu toate astea si decid in acest moment ca nu ma intereseaza ce credeti voi. Nu ma puteti dobori cu frica si cu grijile voastre, cu slabiciunea si cu lacrimile care va caracterizeaza! Eu nu pot fi atins si ranit asa usor, sunt o fiinta care are puterea de a striga din toate puterile cand isi doreste ceva, care nu accepta decat succesul, care a uitat cum sa planga!

Tu..., da! Cu tine vorbesc! Stai acolo si citesti chestia asta gandindu-te la cine stie ce si ai impresia ca tu stii mai bine, ca tu ai dreptate! Ha, ha, ha...! Pana cand o sa te minti? Pana cand o sa crezi ca viata ta e mai importanta decat a altora? Lasa prostiile si ridica-te in picioare! Nu glumesc, daca mai e vreo farama de coloana vertebrala in tine RIDICA-TE in clipa asta in picioare! Esti in picioare? Daca da poti fi linistit, asta inseamna ca stii sa asculti si ca undeva in adancul sufletului tau mai exista speranta si pentru tine, ca mai crezi ca poti schimba ceva! Daca inca mai stai jos trebuie sa iesi de pe blogul asta si sa nu-l mai citesti niciodata pentru ca nu faci decat sa iti pierzi timpul si sa iti bati joc de al meu! Pleaca! Nu am nevoie de tine, nu faci decat sa fii la fel de indiferent ca si cei dinaintea ta. Tu nu vei schimba nimic si pe nimeni, nimeni nu are nevoie de tine! Nu mai este vreme de pierdut, nu mai am timp de irosit cu toti prefacutii, cu toti cei care nu isi doresc decat sa fie mai bogati si mai "buni" decat ceilalti! Voi nu sunteti decat saraci si rai si nu vreau sa mai am nici o legatura cu voi!

Pentru voi toti ceilalti care inca va puteti numi oameni, stiu ca sunteti putini dar nu conteaza. Hai sa fim tot ce putem sa fim, hai sa nu mai privim niciodata inapoi. E timpul sa ne dezbracam de hainele slabiciunii si sa fim fortele care suntem cu adevarat! Sa fim cei carora nu li se poate spune nu, cei care pot misca planeta asta prin simpla lor vointa, cei care pot muta muntii!!!

Gata! Am terminat cu asta. Ies afara sa arat lumii cine sunt si ce pot face! Iar tu, cel sau cea care ai ales sa stai jos pe un scaun... FERESTE-TE!!!

Sa privim numai inainte!

De foarte multe ori, dea lungul efemerei noastre existente, privim inapoi. Adica nu facem nimic altceva decat sa ne uitam peste umar la toate acele clipe in care am fost loviti sau am lovit, in care ne-am simtit slabi sau puternici, in care am simtit ceva anume. Nu facem nimic altceva. Irosim astfel pretiosul timp al prezentului, si ne batem joc de clipele ce ne asteapta in viitor pentru ca vom fi total nepregatiti pentru el. Nu! Noi a trebuit sa retraim trecutul, sa-l sarbatorim si sa dovedim ca noi inca ne mai aducem aminte. Cat de patetici suntem? Va las pe voi sa dati un raspuns, poate ca voi credeti ca trecutul are un rol anume.

Cum ar fi oare daca, in loc sa ne folosim energia si imaginatia ca sa resuscitam clipe deja moarte si ingropate ne-am concentra asupra actiunilor noastre viitoare? Mult mai bine daca ma intrebi pe mine!

Hai sa lasam trecutul acolo unde trebuie sa fie, hai sa ne prefacem ca tot ce conteaza e viitorul, hai sa ne construim un viitor mai bun! Pentru ca atunci cand acest viitor se va transforma in trecut sa ne dea toata forta de a privi inainte spre ceea ce se afla in fata noastra!

Sa lasam karma sa fie karma!

In primul rand vreau sa fiu politicos si sa-i salut pe toti cei care-mi citesc blogul. Am inteles ca nu sunteti putini si ma bucur enorm ca unele dintre subiectele atinse v-au fost pe plac.

Ninge.

E o ninsoare bolnava care pare ca a uitat sa se mai opreasca. Tocmai pe cand ne gandeam ca a venit vremea sa ne aruncam hainele groase prin dulapuri s-a trezit si iarna asta sa ne arate ca macar de un cantec de lebada e in stare. Incerci sa calci pe langa baltile de zapada topita dar nu prea ai cum si simti apa rece patrunzandu-ti pielea. Fulgi mici si agresivi ti se lipesc de par si de fata si cand te gandesti cat mai ai de mers prin supliciul asta iti doresti sa fii oriunde in alta parte numai acolo nu. Brusc, trece pe langa tine o masina si te stropeste din cap pana in picioare, parca mii de ace inghetate trec prin hainele tale! Te opresti si il privesti pana cand dispare, ai vrea sa-l injuri dar nici macar asta nu mai are sens, e departe deja, poate ca nici nu te-a observat. Ajungi in statie unde inca vreo douazeci de persoane in situatii foarte asemanatoare cu a ta asteapta tremurand troleul care nu mai vine. E ora de varf si circulatia a paralizat undeva prin centru, de parca ar mai conta pentru cineva... Suna un telefon si toata lumea isi arunca mainile spre buzunare sau posete, fericitul posesor al aparatului care a sunat raspunde si paraseste neobservat grupul. El are sansa sa se planga cuiva, sa roage persoana iubita sa-l astepte cu o baie fierbinte..., noi restul ne prefacem ca nu ne pasa si scrutam directia din care trebuie sa ne soseasca singurul mijloc de transport decontat de firma. Un troleu batran si obosit ia curba in directia noastra scartaind din toate incheieturile, ti-ar fi frica sa te urci in el daca nu ai fi facut-o pana atunci de cel putin un milion de ori. Vreo zece batrani aparuti de nicaieri ataca usile masinii, te retragi inainte de a te lovi cineva cu o umbrela si ii privesti cum se catara pe scarile inalte, urci si tu fara sa-ti mai cauti un loc. Toate sunt ocupate cu exceptia celor de la geam care fiind ude au fost gasite de catre batranei ca fiind necorespunzatoare. Iti gasesti un loc si te prinzi cu mana de o bara dupa ce esti bineinteles calcat de cel putin trei persoane si imbrancit spre usa. Troleibuzul se pune in miscare gemand si o tacere grea se aseaza ca o panza plumburie peste toti calatorii, nimeni nu vrea sa mai vorbeasca cu nimeni, ne bucuram in liniste de singuratate pana cand, de undeva din spate, se aude scancetul strident al unui bebelus. Te astepti ca toata lumea sa reactioneze mai ales ca sunetul se repeta, dar nu. Nimeni nu pare sa fie curios de puiul de om care e singurul cu suficient curaj sa-si planga soarta in vazul tuturor. In fiecare statie povestea se repeta si ajungi sa crezi ca nimic nu te mai poate surprinde, asta pana cand vezi cum, pe scaunele din fata ta un batranel si consoarta lui se tin de mana fara sa vorbeasca, privind fix inainte. E atata suferinta si pace in acelasi timp in ochii lor incat te induiosezi si privesti in alta parte. Afara masinile asteapta in liniste o bresa in fata, semaforul arata verde dar nimeni nu se misca decat tarziu cand culoarea rosie ne opreste din nou. Trece cel putin o jumatate de ora pana cand ajungi acasa. Acolo pe tine nu te asteapta nimeni, e frig si ai nevoie de tot curajul pentru a te schimba in hainele de casa. Te uiti plin de speranta in frigider dar inchizi usa cu zgomot pentru ca iti amintesti ca nu e nimic acolo pentru tine, nu-i nimic, oricum nu iti era chiar asa de foame... Iti inghiti o lacrima, doua, apoi te asezi la calculator asteptand muzele. Nici acestea nu se grabesc sa-ti zambeasca ca alta data, poate sunt prinse si ele in trafic, cine poate sti? Nestiind ce altceva sa faci incepi sa-ti descrii dupa-masa care nu e cu nimic diferita de cea de ieri si care va fi cu siguranta identica celei de maine.

Nu conteaza..., oare mai conteaza ceva acum?

Death - my enemy..., my friend.

In primul rand sa raspund unei intrebari venite de la amica mea care nu mi-e prietena. Ne distrugem semenii din placere, din sadismul care ne caracterizeaza pentru ca oricat am incerca sa ne mintim, suntem la fel de putin evoluati pe cat ne credem de evoluati. In adancul sufletului stim ca defapt nimeni nu conteaza in afara de propria noastra persoana si ori de cate ori vom fi pusi in fata unei alegeri ne vom salva mai intai pe noi. Buuun... .

Si acum sa trecem la subiectul zilei: Moartea.

Inca de mici ne luptam cu ea, lovim cu manutele din toata puterea dornici sa o trimitem cat mai departe de noi. Reusim, si ne gandim ca am invins. Din pacate luptam intr-o batalie deja pierduta. De ce am ales un subiect atat de morbid, de evitat de toatat lumea? Pentru ca eu cred ca suntem atat de putin pregatiti sa ne dam obstescul sfarsit incat ma mir ca nu am infiintat grupuri de consiliere pentru a ne pregati oarecum sa trecem dincolo.

La noi in tara se moare din cele mai stupide motive. Boli deja eradicate prin alte parti fac ravagii intr-o comunitate care fuge de medici ca de diavol, si pe buna dreptate. Doctorii, daca le putem spune asa, din tara noastra ucid anual mai multi oameni decat orice alt cataclism natural, si o fac fluturandu-ti prin fata ochilor diplome peste diplome care nu au nici o valoare. In mica si frumoasa noastra tarisoara se gresesc atat de multe diagostice incat prefer sa ma bazez pe internet cand ma doare ceva. Si daca ar fi numai asta..., din pacate nu e singurul motiv. Asistentele si orice medic de pe aici sufera de un complex Dumnezeiesc care se intalneste le toti chirurgii. Te trateaza cu o superioritate absurda ca si cum toti s-ar crede pui de House. Dincolo de condescendenta mai au un atribut chiar mai grav: nepasarea. Adevarul e ca lor chiar nu le pasa daca tu mai apuci vreun rasarit de soare sau nu. Un pacient care solicita prezenta unei ambulante e plimbat de la un spital la altul pana cand nu mai trebuie dus decat la morga. Fratele unei colege a fost dus de urgenta la un spital unde medicul de garda a fost pur si simplu deranjat de prezenta lui si la catalogat cu dispret ca e beat, bineinteles ca nu era si ca le-a luat mai bine de o saptamana sa descopere ca sarmanul om are o tumoare pe creier. Din fericire inca e printre noi. Mama unei alte colege a fost internata cateva saptamani in Cluj si tratata pentru o multime de boli pe care bineinteles ca nu le avea si a fost nevoie de remarca unui oftalmolog pentru fi trimisa la un examen endocrinologic. Prin urmare ai tot timpul din lume sa mori pana cand cineva care chiar stie ce face sa se ocupe de tine. Ma intreb de ce mai platim asigurare de sanatate statului? Mi-am amintit, pentru ca nu ne putem permite altceva. Oricum vreau sa subliniez ca sistemul medical din aceasta tara e o gluma si o insulta la adresa fiecarui roman. Ar putea lua niste lectii din alta parte, Medicare-ul american i-ar putea invata pe ai nostrii cate ceva.

Acum ca am vazut de ce murim, hai sa discutam putin despre acest ultim eveniment al vietii noastre, pardon! Nu e ultimul eveniment, ni se mai intampla ceva: inmormantarea. Fiecare dintre noi am trecut prin supliciul de a pierde pe cineva drag. Socul, golul din stomac, confuzia, irealismul cu care ne inconjuram refuzand sa intelegem ceea ce s-a intamplat. Se spune, nu mai stiu exact de catre cine, ca experienta mortii e impartita in cinci etape: negarea ( Sunt bine, asta NU mi se poate intampla mie!), furia ( DE CE mie??? Nu e corect!!!), negocierea ( nu imi mai doresc DECAT cateva zile, cateva clipe, as da orice...), depresia ( de ce sa ma obosesc? voi muri... care mai e ROSTUL?), acceptarea ( totul va fi bine, pot sa inving asta, acesta e DESTINUL meu). Am scris cu majuscule cuvintele care mi s-au parut importante. Nu inteleg de unde vine toata aceasta teama? Poate ca ne pare rau dupa lumea pe care o parasim, poate ca nu stim unde mergem asa cum nu stim nici de unde venim. Daca stam putin si ne gandim lumea in care traim nu e chiar atat de minunata cum tindem sa o idealizam in ultimele momente, iar daca nu am gasit un raspuns intrebarilor existentiale cu siguranta ca nu vom gasi unul in ultimul ceas.

Ar trebui sa dovedim ca avem coloana vertebrala, sa nu napadim prin biserici dupa ce iesim la pensie si intelegem ca sfarsitul e tot mai aproape, dornici de o iertare divina pentru care nu am avut timp pana atunci. E un pas la fel de natural ca si nasterea si, cu o moarte toti suntem datori. In fiecare zi murim cate putin, e un proces lent pentru ca incepem sa murim imediat dupa nastere. Tot ce facem si ce suntem se rezuma la acest ultim pas al existentei noastre terestre. Poate ca intr-o postare viitoare voi analiza si viata de dupa, asa cum o vad eu.

Dacii isi sarbatoreau mortii, multe alte popoare antice o faceau, asta pentru ca nu aveau timp sa fie tristi si sa-si planga de mila, erau prea ocupati cu propria lor supravietuire. Nu va spun aici ca nu ar trebui sa va simtiti tristi cand cineva drag pleaca fara a se mai intoarce vreodata. Ca trebuie sa va inghititi lacrimile si sa radeti, dar ar fi bine pentru noi daca am accepta necesitatea acestui pas. Pentru ca nu e decat un pas spre o alta viata!

Pentru inima mea...

"A heart is a fragile thing. That's why we protect them so vigorously, give them away so rarely and why it means so much when we do. Some hearts are more fragile than others... purer somehow, like crystal in a world of glass..., even the way they shatter is beautiful"

Se pare ca nu prea pot sta departe de blog... In ultima mea postare imi exprimam dezgustul fata de slabiciunea firii umane, unii dintre voi mi-au dat dreptate, unii nu. Mi s-a spus ca am exagerat, ca omul e condus de doua principii fundamentale: maximalizarea placerii si minimalizarea durerii. Ca si cum asta ar fi trebuit sa explice si sa justifice toate actiunile noastre. Din pacate nu pot fi de acord. Sa iti pese de lucruri carora nu le pasa de tine, asta te face om.

Nu pot inchide ochii si accepta pur si simplu ca asta e, ca acesta e singurul motiv pentru care ne-am nascut. Nu are sens. Dar nu despre asta vreau sa vorbesc astazi. Incerc sa depasesc momentul, sa imi indrept atentia spre lucruri mai luminoase, care sa ne aduca macar o clipa de bucurie, macar un zambet.

Ce ne face fericiti? Pentru ce luptam? Ce ne dorim pentru viata noastra? Fiecare va avea aici o parere usor diferita dar de fapt urmarim aceasi idee generala: sa ne lasam amprenta unica in lumea in care traim. Am plasat la inceput un citat care nu e de loc intamplator, se refera nu doar la unii dintre noi cum ati putea crede, ci la fiecare suflet de pe acest pamant. Toti vrem sa fim iubiti, toti vrem sa iubim. Si daca iubirea ar fi usoara toata lumea ar pasi pe nori de vata si si-ar canta sentimentele din toate puterile. Dar nu e. Intotdeauna vor aparea probleme ce vor parea insurmontabile si vom renunta. Ni se va parea ca nu merita si vom prefera sa facem pasul inapoi. E ciudat cum uitam toate clipele frumoase, cum sentimentele ce ne leaga si a caror dainuire am jurat-o par sa alunece undeva departe de noi, prea departe pentru a le putea aduce inapoi. Sau cel putin asa credem.

Vreau sa va spun cate ceva despre iubire. Nu pentru ca as sti mai multe decat voi, ci pentru ca nu pot sa inteleg cum putem sterge pur si simplu cu buretele clipele in care ne-am simtit mai puternici si mai vii ca niciodata? Pentru unii dintre voi se intampla des sa va simtiti atrasi de cineva, sa va placa o anumita persoana, sa va doriti sa fiti aproape de cineva. Si ce faceti atunci? Pai, daca sunteti ca mine, o sa mergeti si o sa-i spuneti acelei persoane ce simtiti. Sa presupunem acum cazul cel mai fericit in care sentimentele voastre va sunt impartasite. Ce se intampla mai departe e minunat, e sursa nesecata a tuturor minunilor din aceasta lume, e motivul existentei voastre! Primul sarut din fiecare relatie e extraordinar si nu-l poti experimenta decat o singura data, rand pe rand toate zidurile cu care ne-am inconjurat pana atunci cad si ne lasam intimitatea descoperita pentru ca, la randul nostru, sa exploram intimitatea de care avem nevoie. Sunt momente senzationale care nu ar trebui sa moara niciodata, ar trebui sa traiasca foarte aproape de inima noastra si sa ne putem hrani cu ele ori de cate ori simtim ca e necesar. Din nefericire nu se intampla asa mai niciodata. O data cu trecerea timpului uitam, senzatiile care ne-au facut sa ne simtim atat de bine candva nu mai au aceeasi intensitate, simti ca ceva lipseste, ceva fara de care nu poti trai. Atunci pleci, cauti in alta parte, rascolesti pamantul dornic de noi sentimente. Lasi in urma lacrimi si daramaturi dar nu-ti pasa, nimeni si nimic nu poate conta. Tot ce are importanta e nevoia ta de a te simti viu. Cati dintre voi au trecut prin asa ceva? Nu intoarceti capul, fiti sinceri. Adevarul e ca am jucat cu totii in acest film, cand de o parte a baricadei, cand de cealalta. Si pentru ce? Ca sa ne maximalizam placerea! Asta e singurul raspuns, egoist? Da, dar e singurul. Nu va poate spune nimeni cum sa iubiti, cum sa luptati pentru ce va doriti, toate aceste lucruri vin din inima voastra, din ceea ce sunteti. Suntem definiti de actiunile noastre, nu de numele care ne-a fost dat. Putem iubi fara sa intrebam de ce, dar nu putem ierta fara sa ne intrebam acelasi lucru. De ce? Am devenit chiar atat de cruzi? Fara indoiala.

"A fi fericit înseamna iubire, asa ca a fi fericit înseamnă suferintă, asa ca nefericirea inseamna iubire, sau iubirea înseamna suferinta, sau suferinta din prea multa fericire." Woody Allen

Suntem slabi, prosti si rai!

O sa aveti poate impresia ca exagerez, dimpotriva, sunt cat se poate de bland!

Scriam saptamana trecuta despre eroi, nici n-as fi putut pierde vremea intr-un mod mai inutil. De ce? Pentru ca toti eroii au murit sau sunt in curs de a muri. Nu avem nici cea mai mica intentie de a ne exploata partea cu adevarat buna din noi. Furam, mintim, jignim, inselam, lovim, muscam, ucidem. Si toate astea inainte de micul dejun!

Am vazut aseara ''United 93'' un film bazat pe atentatele de la WTC, mi-a fost foarte greu sa adorm dupa ce am vazut declaratiile familiilor care si-au pierdut atunci persoanele dragi. Unde erau eroii cand nebunii aceia au pus in genunchi intreaga lume? Unde eram eu? Unde erai tu? Am vazut cum niste oameni simplii au inteles ca nu vor mai vedea lumina unei alte zile, ca nu-si vor mai strange niciodata in brate mama, tatal, sotul... . Si, in loc sa planga disperati, sa se ascunda, au decis sa lupte pentru noi toti. Bineinteles ca si-au pierdut viata, dar in urma actiunii lor mai mult decat eroica, au reusit sa salveze lumea asa cum o cunoastem. Daca avionul acela ar fi lovit Casa Alba si ar fi ucis presedintele de atunci al SUA ar fi fost un dezastru de proportii inimaginabile. Ar fi urmat un razboi care ar fi curmat sute de mii de suflete. Care poate ne-ar fi adus si pe noi in prima linie. Cine poate sti? Cred ca ne-am pierdut ultimii eroi in acea zi.

Suntem aproape sapte miliarde de oameni, ne oferim acest titlu cu o nonsalanta absurda din moment ce e evident ca habar nu avem cum ar trebui sa se poarte un OM, si toti lovim disperati cu coatele in stanga si in dreapta fara sa ne pese daca cel de langa noi mai respira sau nu. Ne inventam motive pentru toate crimele: religie, democratie, libertate. Adevaratele lor nume sunt de fapt: nebunie, putere, iluzie. Am ucis in numele lui Dumnezeu inca din cele mai vechi timpuri pentru ca tot ce ne trebuia era un motiv, ne-am impus ideea despre un mod de viata care a ramas inca un vis, ne multumim sa credem ca suntem liberi daca putem inchidem ochii inainte de a adormi. Meritam tot ce ni se intampla, suntem direct responsabili de toate atrocitatile umanitatii, fiecare dintre noi! Nu cred ca am putea exista intr-o lume edenica, nu am sti cum sa supravietuim fara vederea sangelui, fara sa provocam lacrimi din simplul motiv ca e in puterea noastra. E trist ca nu reusim sa vedem ca suntem niste cai inhamati la o caruta dar ca tragem fiecare in alta directie. Ma intreb cat o sa ne mai suporte pamantul pe care pasim?

Mi-am pierdut toata increderea in umanitate, in rolul ei. Mi-am pierdut increderea in tine!

Tot ce mai putem face acum, pentru ca e prea tarziu sa mai schimbam ceva, e sa aplicam singura lege ramasa inca in picioare: UCIDE SAU VEI FI UCIS. Da, e legea junglei, asta pentru ca aici printre blocurile innegrite de fum si praf suntem doar niste animale in jungla pe care ne-am creat-o!

Intr-un alt ton, de fapt..., ce tot vorbesc? Nu am alt ton! Nu ne putem permite nici un moment de sinceritate, de blandete; am fi, fara indoiala, sfasiati inainte de a apuca sa clipim. Suntem niste CRIMINALI si ar trebui macar sa nu ne mai ascundem. Sa ne strigam oribilele fapte din toti plamanii pentru ca nu cumva vreun extraterestru ratacit sa aterizeze intre coltii nostrii. Sunt dezgustat, oripilat de fetele inocente cu care ne intampinam unii pe altii. Nu avem nici macar curajul de a ne arata adevarata natura. Asta pentru ca, undeva in adancul sufletului nostru mic si negru, stim ca nu e bine ce facem. Stim ca vom suporta consecintele, ca vom suferii fara incetare pana cand esenta noastra se va pierde in neant. In neantul din care nu ar fi trebuit niciodata sa scapam!

Acum, sunt curios ce vei face dupa ce vei citi ce am scris eu mai sus. Vei rade dispretuitor, sau vei ramane dusa pe ganduri? Oricare va fi alegerea ta sper ca sufletul tau sa poata pasi mai departe pentru ca, sa nu uitam, maine va fi o zi mai buna decat cea de azi!

Sau poate mai rea...?

Chapter one - The birth!

Erou - persoană care se distinge prin vitejie şi prin curaj excepţional în războaie, prin abnegaţie deosebită în împrejurări dificile; fiinţă pământeană, înzestrată cu puteri supraomeneşti sau care a devenit celebră prin faptele sale deosebite.

Doream sa incep cu definitia data de dictionarul explicativ al limbii romane pentru ca toata lumea sa inteleaga ca eroii sunt o specie disparuta in ziua de astazi. De ce abordez acest subiect? Poate ca in timp ce voi toti cititi ''erou'', eu citesc speranta. Rolul unui erou e simtit cu ardoare de fiecare dintre noi, simtim lipsa unei imagini pline de forta care sa ne redea increderea in propriile noastre puteri. De cate ori nu v-ati confruntat cu deznadejdea de a nu sti cum sa faceti fata problemelor pe care soarta le arunca pur si simplu in directia voastra? De cate ori ati intins mana plini de speranta dar nu ati gasit pe nimeni acolo, pe nimeni care sa va arate calea?

Ei bine, toti avem metode de a trece peste momentele dificile din viata noastra. Dar inca nu a descoperit nimeni modul de a evita procesele de constiinta. Oare am procedat corect? Oare nu a suferit nimeni din cauza noastra? Cum puteam sa actionez spre binele tuturor? Daca si tu iti pui toate aceste intrebari inseamna ca si tu cauti un erou. Problema e ca nu iti spune nimeni unde sa cauti... Vestea buna e ca nu trebuie sa cauti prea departe, de fapt nu trebuie nici macar sa te dai jos din pat. Tot ce trebuie sa faci e sa inchizi ochii si sa te intrebi cine si ce esti. Vei descoperi curand ca toate calitatile enumerate mai sus sunt o parte din identitatea ta, ca si tu ai calitatile necesare, ca si tu poti fi un erou!

Linia dintre bine si rau e difuza in aceste timpuri, interesul personal are mai multa putere si in umbra lui e greu de observat interesul celorlalti. Dar care e legatura mea cu ceea ce isi doreste restul lumii? Asta ati putea intreba si pe buna dreptate pentru ca de aici porneste adevarata problema a societatii in care traim. Cand tu reusesti sa pui binele celorlalti in fata interesului propriu treci intr-o cu totul alta stare de evolutie. In mod ciudat vei descoperi ca ai forta necesara pentru a fi mai mult decat ai fi crezut vreodata, ca energia ta pare sa nu se mai sfarseasca. Brusc, nu va mai trebui sa te chinui sa vezi cea mai buna metoda de a te ajuta pe tine pentru ca ajutandu-i pe alti te ajuti in primul rand pe tine. Pacea interioara nu poate veni din egoism si interes, iar linistea sufletului tau nu poate veni decat din linistea sufleteasca a celor din jurul tau!

Ce incerc sa spun aici e ca trebuie sa incetam aceasta goana acerba dupa un ideal fals. Adevaratele probleme sunt afara si trebuie sa iesim cu totii pentru a le putea infrunta impreuna! Eroi sau nu, nu mai conteaza cat timp avem acelasi tel, nu mai avem timp de pierdut.

A venit vremea sa ne acceptam conditia de oameni puternici si presupusi inteligenti, de eroi!