In primul rand sa raspund unei intrebari venite de la amica mea care nu mi-e prietena. Ne distrugem semenii din placere, din sadismul care ne caracterizeaza pentru ca oricat am incerca sa ne mintim, suntem la fel de putin evoluati pe cat ne credem de evoluati. In adancul sufletului stim ca defapt nimeni nu conteaza in afara de propria noastra persoana si ori de cate ori vom fi pusi in fata unei alegeri ne vom salva mai intai pe noi. Buuun... .
Si acum sa trecem la subiectul zilei: Moartea.
Inca de mici ne luptam cu ea, lovim cu manutele din toata puterea dornici sa o trimitem cat mai departe de noi. Reusim, si ne gandim ca am invins. Din pacate luptam intr-o batalie deja pierduta. De ce am ales un subiect atat de morbid, de evitat de toatat lumea? Pentru ca eu cred ca suntem atat de putin pregatiti sa ne dam obstescul sfarsit incat ma mir ca nu am infiintat grupuri de consiliere pentru a ne pregati oarecum sa trecem dincolo.
La noi in tara se moare din cele mai stupide motive. Boli deja eradicate prin alte parti fac ravagii intr-o comunitate care fuge de medici ca de diavol, si pe buna dreptate. Doctorii, daca le putem spune asa, din tara noastra ucid anual mai multi oameni decat orice alt cataclism natural, si o fac fluturandu-ti prin fata ochilor diplome peste diplome care nu au nici o valoare. In mica si frumoasa noastra tarisoara se gresesc atat de multe diagostice incat prefer sa ma bazez pe internet cand ma doare ceva. Si daca ar fi numai asta..., din pacate nu e singurul motiv. Asistentele si orice medic de pe aici sufera de un complex Dumnezeiesc care se intalneste le toti chirurgii. Te trateaza cu o superioritate absurda ca si cum toti s-ar crede pui de House. Dincolo de condescendenta mai au un atribut chiar mai grav: nepasarea. Adevarul e ca lor chiar nu le pasa daca tu mai apuci vreun rasarit de soare sau nu. Un pacient care solicita prezenta unei ambulante e plimbat de la un spital la altul pana cand nu mai trebuie dus decat la morga. Fratele unei colege a fost dus de urgenta la un spital unde medicul de garda a fost pur si simplu deranjat de prezenta lui si la catalogat cu dispret ca e beat, bineinteles ca nu era si ca le-a luat mai bine de o saptamana sa descopere ca sarmanul om are o tumoare pe creier. Din fericire inca e printre noi. Mama unei alte colege a fost internata cateva saptamani in Cluj si tratata pentru o multime de boli pe care bineinteles ca nu le avea si a fost nevoie de remarca unui oftalmolog pentru fi trimisa la un examen endocrinologic. Prin urmare ai tot timpul din lume sa mori pana cand cineva care chiar stie ce face sa se ocupe de tine. Ma intreb de ce mai platim asigurare de sanatate statului? Mi-am amintit, pentru ca nu ne putem permite altceva. Oricum vreau sa subliniez ca sistemul medical din aceasta tara e o gluma si o insulta la adresa fiecarui roman. Ar putea lua niste lectii din alta parte, Medicare-ul american i-ar putea invata pe ai nostrii cate ceva.
Acum ca am vazut de ce murim, hai sa discutam putin despre acest ultim eveniment al vietii noastre, pardon! Nu e ultimul eveniment, ni se mai intampla ceva: inmormantarea. Fiecare dintre noi am trecut prin supliciul de a pierde pe cineva drag. Socul, golul din stomac, confuzia, irealismul cu care ne inconjuram refuzand sa intelegem ceea ce s-a intamplat. Se spune, nu mai stiu exact de catre cine, ca experienta mortii e impartita in cinci etape: negarea ( Sunt bine, asta NU mi se poate intampla mie!), furia ( DE CE mie??? Nu e corect!!!), negocierea ( nu imi mai doresc DECAT cateva zile, cateva clipe, as da orice...), depresia ( de ce sa ma obosesc? voi muri... care mai e ROSTUL?), acceptarea ( totul va fi bine, pot sa inving asta, acesta e DESTINUL meu). Am scris cu majuscule cuvintele care mi s-au parut importante. Nu inteleg de unde vine toata aceasta teama? Poate ca ne pare rau dupa lumea pe care o parasim, poate ca nu stim unde mergem asa cum nu stim nici de unde venim. Daca stam putin si ne gandim lumea in care traim nu e chiar atat de minunata cum tindem sa o idealizam in ultimele momente, iar daca nu am gasit un raspuns intrebarilor existentiale cu siguranta ca nu vom gasi unul in ultimul ceas.
Ar trebui sa dovedim ca avem coloana vertebrala, sa nu napadim prin biserici dupa ce iesim la pensie si intelegem ca sfarsitul e tot mai aproape, dornici de o iertare divina pentru care nu am avut timp pana atunci. E un pas la fel de natural ca si nasterea si, cu o moarte toti suntem datori. In fiecare zi murim cate putin, e un proces lent pentru ca incepem sa murim imediat dupa nastere. Tot ce facem si ce suntem se rezuma la acest ultim pas al existentei noastre terestre. Poate ca intr-o postare viitoare voi analiza si viata de dupa, asa cum o vad eu.
Dacii isi sarbatoreau mortii, multe alte popoare antice o faceau, asta pentru ca nu aveau timp sa fie tristi si sa-si planga de mila, erau prea ocupati cu propria lor supravietuire. Nu va spun aici ca nu ar trebui sa va simtiti tristi cand cineva drag pleaca fara a se mai intoarce vreodata. Ca trebuie sa va inghititi lacrimile si sa radeti, dar ar fi bine pentru noi daca am accepta necesitatea acestui pas. Pentru ca nu e decat un pas spre o alta viata!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu