Death - my enemy..., my friend.

In primul rand sa raspund unei intrebari venite de la amica mea care nu mi-e prietena. Ne distrugem semenii din placere, din sadismul care ne caracterizeaza pentru ca oricat am incerca sa ne mintim, suntem la fel de putin evoluati pe cat ne credem de evoluati. In adancul sufletului stim ca defapt nimeni nu conteaza in afara de propria noastra persoana si ori de cate ori vom fi pusi in fata unei alegeri ne vom salva mai intai pe noi. Buuun... .

Si acum sa trecem la subiectul zilei: Moartea.

Inca de mici ne luptam cu ea, lovim cu manutele din toata puterea dornici sa o trimitem cat mai departe de noi. Reusim, si ne gandim ca am invins. Din pacate luptam intr-o batalie deja pierduta. De ce am ales un subiect atat de morbid, de evitat de toatat lumea? Pentru ca eu cred ca suntem atat de putin pregatiti sa ne dam obstescul sfarsit incat ma mir ca nu am infiintat grupuri de consiliere pentru a ne pregati oarecum sa trecem dincolo.

La noi in tara se moare din cele mai stupide motive. Boli deja eradicate prin alte parti fac ravagii intr-o comunitate care fuge de medici ca de diavol, si pe buna dreptate. Doctorii, daca le putem spune asa, din tara noastra ucid anual mai multi oameni decat orice alt cataclism natural, si o fac fluturandu-ti prin fata ochilor diplome peste diplome care nu au nici o valoare. In mica si frumoasa noastra tarisoara se gresesc atat de multe diagostice incat prefer sa ma bazez pe internet cand ma doare ceva. Si daca ar fi numai asta..., din pacate nu e singurul motiv. Asistentele si orice medic de pe aici sufera de un complex Dumnezeiesc care se intalneste le toti chirurgii. Te trateaza cu o superioritate absurda ca si cum toti s-ar crede pui de House. Dincolo de condescendenta mai au un atribut chiar mai grav: nepasarea. Adevarul e ca lor chiar nu le pasa daca tu mai apuci vreun rasarit de soare sau nu. Un pacient care solicita prezenta unei ambulante e plimbat de la un spital la altul pana cand nu mai trebuie dus decat la morga. Fratele unei colege a fost dus de urgenta la un spital unde medicul de garda a fost pur si simplu deranjat de prezenta lui si la catalogat cu dispret ca e beat, bineinteles ca nu era si ca le-a luat mai bine de o saptamana sa descopere ca sarmanul om are o tumoare pe creier. Din fericire inca e printre noi. Mama unei alte colege a fost internata cateva saptamani in Cluj si tratata pentru o multime de boli pe care bineinteles ca nu le avea si a fost nevoie de remarca unui oftalmolog pentru fi trimisa la un examen endocrinologic. Prin urmare ai tot timpul din lume sa mori pana cand cineva care chiar stie ce face sa se ocupe de tine. Ma intreb de ce mai platim asigurare de sanatate statului? Mi-am amintit, pentru ca nu ne putem permite altceva. Oricum vreau sa subliniez ca sistemul medical din aceasta tara e o gluma si o insulta la adresa fiecarui roman. Ar putea lua niste lectii din alta parte, Medicare-ul american i-ar putea invata pe ai nostrii cate ceva.

Acum ca am vazut de ce murim, hai sa discutam putin despre acest ultim eveniment al vietii noastre, pardon! Nu e ultimul eveniment, ni se mai intampla ceva: inmormantarea. Fiecare dintre noi am trecut prin supliciul de a pierde pe cineva drag. Socul, golul din stomac, confuzia, irealismul cu care ne inconjuram refuzand sa intelegem ceea ce s-a intamplat. Se spune, nu mai stiu exact de catre cine, ca experienta mortii e impartita in cinci etape: negarea ( Sunt bine, asta NU mi se poate intampla mie!), furia ( DE CE mie??? Nu e corect!!!), negocierea ( nu imi mai doresc DECAT cateva zile, cateva clipe, as da orice...), depresia ( de ce sa ma obosesc? voi muri... care mai e ROSTUL?), acceptarea ( totul va fi bine, pot sa inving asta, acesta e DESTINUL meu). Am scris cu majuscule cuvintele care mi s-au parut importante. Nu inteleg de unde vine toata aceasta teama? Poate ca ne pare rau dupa lumea pe care o parasim, poate ca nu stim unde mergem asa cum nu stim nici de unde venim. Daca stam putin si ne gandim lumea in care traim nu e chiar atat de minunata cum tindem sa o idealizam in ultimele momente, iar daca nu am gasit un raspuns intrebarilor existentiale cu siguranta ca nu vom gasi unul in ultimul ceas.

Ar trebui sa dovedim ca avem coloana vertebrala, sa nu napadim prin biserici dupa ce iesim la pensie si intelegem ca sfarsitul e tot mai aproape, dornici de o iertare divina pentru care nu am avut timp pana atunci. E un pas la fel de natural ca si nasterea si, cu o moarte toti suntem datori. In fiecare zi murim cate putin, e un proces lent pentru ca incepem sa murim imediat dupa nastere. Tot ce facem si ce suntem se rezuma la acest ultim pas al existentei noastre terestre. Poate ca intr-o postare viitoare voi analiza si viata de dupa, asa cum o vad eu.

Dacii isi sarbatoreau mortii, multe alte popoare antice o faceau, asta pentru ca nu aveau timp sa fie tristi si sa-si planga de mila, erau prea ocupati cu propria lor supravietuire. Nu va spun aici ca nu ar trebui sa va simtiti tristi cand cineva drag pleaca fara a se mai intoarce vreodata. Ca trebuie sa va inghititi lacrimile si sa radeti, dar ar fi bine pentru noi daca am accepta necesitatea acestui pas. Pentru ca nu e decat un pas spre o alta viata!

Pentru inima mea...

"A heart is a fragile thing. That's why we protect them so vigorously, give them away so rarely and why it means so much when we do. Some hearts are more fragile than others... purer somehow, like crystal in a world of glass..., even the way they shatter is beautiful"

Se pare ca nu prea pot sta departe de blog... In ultima mea postare imi exprimam dezgustul fata de slabiciunea firii umane, unii dintre voi mi-au dat dreptate, unii nu. Mi s-a spus ca am exagerat, ca omul e condus de doua principii fundamentale: maximalizarea placerii si minimalizarea durerii. Ca si cum asta ar fi trebuit sa explice si sa justifice toate actiunile noastre. Din pacate nu pot fi de acord. Sa iti pese de lucruri carora nu le pasa de tine, asta te face om.

Nu pot inchide ochii si accepta pur si simplu ca asta e, ca acesta e singurul motiv pentru care ne-am nascut. Nu are sens. Dar nu despre asta vreau sa vorbesc astazi. Incerc sa depasesc momentul, sa imi indrept atentia spre lucruri mai luminoase, care sa ne aduca macar o clipa de bucurie, macar un zambet.

Ce ne face fericiti? Pentru ce luptam? Ce ne dorim pentru viata noastra? Fiecare va avea aici o parere usor diferita dar de fapt urmarim aceasi idee generala: sa ne lasam amprenta unica in lumea in care traim. Am plasat la inceput un citat care nu e de loc intamplator, se refera nu doar la unii dintre noi cum ati putea crede, ci la fiecare suflet de pe acest pamant. Toti vrem sa fim iubiti, toti vrem sa iubim. Si daca iubirea ar fi usoara toata lumea ar pasi pe nori de vata si si-ar canta sentimentele din toate puterile. Dar nu e. Intotdeauna vor aparea probleme ce vor parea insurmontabile si vom renunta. Ni se va parea ca nu merita si vom prefera sa facem pasul inapoi. E ciudat cum uitam toate clipele frumoase, cum sentimentele ce ne leaga si a caror dainuire am jurat-o par sa alunece undeva departe de noi, prea departe pentru a le putea aduce inapoi. Sau cel putin asa credem.

Vreau sa va spun cate ceva despre iubire. Nu pentru ca as sti mai multe decat voi, ci pentru ca nu pot sa inteleg cum putem sterge pur si simplu cu buretele clipele in care ne-am simtit mai puternici si mai vii ca niciodata? Pentru unii dintre voi se intampla des sa va simtiti atrasi de cineva, sa va placa o anumita persoana, sa va doriti sa fiti aproape de cineva. Si ce faceti atunci? Pai, daca sunteti ca mine, o sa mergeti si o sa-i spuneti acelei persoane ce simtiti. Sa presupunem acum cazul cel mai fericit in care sentimentele voastre va sunt impartasite. Ce se intampla mai departe e minunat, e sursa nesecata a tuturor minunilor din aceasta lume, e motivul existentei voastre! Primul sarut din fiecare relatie e extraordinar si nu-l poti experimenta decat o singura data, rand pe rand toate zidurile cu care ne-am inconjurat pana atunci cad si ne lasam intimitatea descoperita pentru ca, la randul nostru, sa exploram intimitatea de care avem nevoie. Sunt momente senzationale care nu ar trebui sa moara niciodata, ar trebui sa traiasca foarte aproape de inima noastra si sa ne putem hrani cu ele ori de cate ori simtim ca e necesar. Din nefericire nu se intampla asa mai niciodata. O data cu trecerea timpului uitam, senzatiile care ne-au facut sa ne simtim atat de bine candva nu mai au aceeasi intensitate, simti ca ceva lipseste, ceva fara de care nu poti trai. Atunci pleci, cauti in alta parte, rascolesti pamantul dornic de noi sentimente. Lasi in urma lacrimi si daramaturi dar nu-ti pasa, nimeni si nimic nu poate conta. Tot ce are importanta e nevoia ta de a te simti viu. Cati dintre voi au trecut prin asa ceva? Nu intoarceti capul, fiti sinceri. Adevarul e ca am jucat cu totii in acest film, cand de o parte a baricadei, cand de cealalta. Si pentru ce? Ca sa ne maximalizam placerea! Asta e singurul raspuns, egoist? Da, dar e singurul. Nu va poate spune nimeni cum sa iubiti, cum sa luptati pentru ce va doriti, toate aceste lucruri vin din inima voastra, din ceea ce sunteti. Suntem definiti de actiunile noastre, nu de numele care ne-a fost dat. Putem iubi fara sa intrebam de ce, dar nu putem ierta fara sa ne intrebam acelasi lucru. De ce? Am devenit chiar atat de cruzi? Fara indoiala.

"A fi fericit înseamna iubire, asa ca a fi fericit înseamnă suferintă, asa ca nefericirea inseamna iubire, sau iubirea înseamna suferinta, sau suferinta din prea multa fericire." Woody Allen

Suntem slabi, prosti si rai!

O sa aveti poate impresia ca exagerez, dimpotriva, sunt cat se poate de bland!

Scriam saptamana trecuta despre eroi, nici n-as fi putut pierde vremea intr-un mod mai inutil. De ce? Pentru ca toti eroii au murit sau sunt in curs de a muri. Nu avem nici cea mai mica intentie de a ne exploata partea cu adevarat buna din noi. Furam, mintim, jignim, inselam, lovim, muscam, ucidem. Si toate astea inainte de micul dejun!

Am vazut aseara ''United 93'' un film bazat pe atentatele de la WTC, mi-a fost foarte greu sa adorm dupa ce am vazut declaratiile familiilor care si-au pierdut atunci persoanele dragi. Unde erau eroii cand nebunii aceia au pus in genunchi intreaga lume? Unde eram eu? Unde erai tu? Am vazut cum niste oameni simplii au inteles ca nu vor mai vedea lumina unei alte zile, ca nu-si vor mai strange niciodata in brate mama, tatal, sotul... . Si, in loc sa planga disperati, sa se ascunda, au decis sa lupte pentru noi toti. Bineinteles ca si-au pierdut viata, dar in urma actiunii lor mai mult decat eroica, au reusit sa salveze lumea asa cum o cunoastem. Daca avionul acela ar fi lovit Casa Alba si ar fi ucis presedintele de atunci al SUA ar fi fost un dezastru de proportii inimaginabile. Ar fi urmat un razboi care ar fi curmat sute de mii de suflete. Care poate ne-ar fi adus si pe noi in prima linie. Cine poate sti? Cred ca ne-am pierdut ultimii eroi in acea zi.

Suntem aproape sapte miliarde de oameni, ne oferim acest titlu cu o nonsalanta absurda din moment ce e evident ca habar nu avem cum ar trebui sa se poarte un OM, si toti lovim disperati cu coatele in stanga si in dreapta fara sa ne pese daca cel de langa noi mai respira sau nu. Ne inventam motive pentru toate crimele: religie, democratie, libertate. Adevaratele lor nume sunt de fapt: nebunie, putere, iluzie. Am ucis in numele lui Dumnezeu inca din cele mai vechi timpuri pentru ca tot ce ne trebuia era un motiv, ne-am impus ideea despre un mod de viata care a ramas inca un vis, ne multumim sa credem ca suntem liberi daca putem inchidem ochii inainte de a adormi. Meritam tot ce ni se intampla, suntem direct responsabili de toate atrocitatile umanitatii, fiecare dintre noi! Nu cred ca am putea exista intr-o lume edenica, nu am sti cum sa supravietuim fara vederea sangelui, fara sa provocam lacrimi din simplul motiv ca e in puterea noastra. E trist ca nu reusim sa vedem ca suntem niste cai inhamati la o caruta dar ca tragem fiecare in alta directie. Ma intreb cat o sa ne mai suporte pamantul pe care pasim?

Mi-am pierdut toata increderea in umanitate, in rolul ei. Mi-am pierdut increderea in tine!

Tot ce mai putem face acum, pentru ca e prea tarziu sa mai schimbam ceva, e sa aplicam singura lege ramasa inca in picioare: UCIDE SAU VEI FI UCIS. Da, e legea junglei, asta pentru ca aici printre blocurile innegrite de fum si praf suntem doar niste animale in jungla pe care ne-am creat-o!

Intr-un alt ton, de fapt..., ce tot vorbesc? Nu am alt ton! Nu ne putem permite nici un moment de sinceritate, de blandete; am fi, fara indoiala, sfasiati inainte de a apuca sa clipim. Suntem niste CRIMINALI si ar trebui macar sa nu ne mai ascundem. Sa ne strigam oribilele fapte din toti plamanii pentru ca nu cumva vreun extraterestru ratacit sa aterizeze intre coltii nostrii. Sunt dezgustat, oripilat de fetele inocente cu care ne intampinam unii pe altii. Nu avem nici macar curajul de a ne arata adevarata natura. Asta pentru ca, undeva in adancul sufletului nostru mic si negru, stim ca nu e bine ce facem. Stim ca vom suporta consecintele, ca vom suferii fara incetare pana cand esenta noastra se va pierde in neant. In neantul din care nu ar fi trebuit niciodata sa scapam!

Acum, sunt curios ce vei face dupa ce vei citi ce am scris eu mai sus. Vei rade dispretuitor, sau vei ramane dusa pe ganduri? Oricare va fi alegerea ta sper ca sufletul tau sa poata pasi mai departe pentru ca, sa nu uitam, maine va fi o zi mai buna decat cea de azi!

Sau poate mai rea...?

Chapter one - The birth!

Erou - persoană care se distinge prin vitejie şi prin curaj excepţional în războaie, prin abnegaţie deosebită în împrejurări dificile; fiinţă pământeană, înzestrată cu puteri supraomeneşti sau care a devenit celebră prin faptele sale deosebite.

Doream sa incep cu definitia data de dictionarul explicativ al limbii romane pentru ca toata lumea sa inteleaga ca eroii sunt o specie disparuta in ziua de astazi. De ce abordez acest subiect? Poate ca in timp ce voi toti cititi ''erou'', eu citesc speranta. Rolul unui erou e simtit cu ardoare de fiecare dintre noi, simtim lipsa unei imagini pline de forta care sa ne redea increderea in propriile noastre puteri. De cate ori nu v-ati confruntat cu deznadejdea de a nu sti cum sa faceti fata problemelor pe care soarta le arunca pur si simplu in directia voastra? De cate ori ati intins mana plini de speranta dar nu ati gasit pe nimeni acolo, pe nimeni care sa va arate calea?

Ei bine, toti avem metode de a trece peste momentele dificile din viata noastra. Dar inca nu a descoperit nimeni modul de a evita procesele de constiinta. Oare am procedat corect? Oare nu a suferit nimeni din cauza noastra? Cum puteam sa actionez spre binele tuturor? Daca si tu iti pui toate aceste intrebari inseamna ca si tu cauti un erou. Problema e ca nu iti spune nimeni unde sa cauti... Vestea buna e ca nu trebuie sa cauti prea departe, de fapt nu trebuie nici macar sa te dai jos din pat. Tot ce trebuie sa faci e sa inchizi ochii si sa te intrebi cine si ce esti. Vei descoperi curand ca toate calitatile enumerate mai sus sunt o parte din identitatea ta, ca si tu ai calitatile necesare, ca si tu poti fi un erou!

Linia dintre bine si rau e difuza in aceste timpuri, interesul personal are mai multa putere si in umbra lui e greu de observat interesul celorlalti. Dar care e legatura mea cu ceea ce isi doreste restul lumii? Asta ati putea intreba si pe buna dreptate pentru ca de aici porneste adevarata problema a societatii in care traim. Cand tu reusesti sa pui binele celorlalti in fata interesului propriu treci intr-o cu totul alta stare de evolutie. In mod ciudat vei descoperi ca ai forta necesara pentru a fi mai mult decat ai fi crezut vreodata, ca energia ta pare sa nu se mai sfarseasca. Brusc, nu va mai trebui sa te chinui sa vezi cea mai buna metoda de a te ajuta pe tine pentru ca ajutandu-i pe alti te ajuti in primul rand pe tine. Pacea interioara nu poate veni din egoism si interes, iar linistea sufletului tau nu poate veni decat din linistea sufleteasca a celor din jurul tau!

Ce incerc sa spun aici e ca trebuie sa incetam aceasta goana acerba dupa un ideal fals. Adevaratele probleme sunt afara si trebuie sa iesim cu totii pentru a le putea infrunta impreuna! Eroi sau nu, nu mai conteaza cat timp avem acelasi tel, nu mai avem timp de pierdut.

A venit vremea sa ne acceptam conditia de oameni puternici si presupusi inteligenti, de eroi!